Ideea că locuim, acum, între două lumi, la granița dintre vară și iarnă, vine din perioada precreștină. Suntem, acum, într-o perioadă de trecere.
De la cald la frig, de la activitate la inactivitate, de la afară spre înăuntru.
Așa că sărbătoarea de astăzi, a Moșilor de Toamnă, punctează, în timp, necesitatea omului de a învăța să se întoarcă înspre sine, să arunce un ochi înspre Dincolo, înspre lumea în care știe că, odată, va poposi și el.
Înspre un echilibru între două lumi, între două anotimpuri.
Se lasă frigul, a mai trecut o vară, am mai murit puțin.
Într-adevăr, avem de-a face cu o credință moștenită de la păgâni.
Într-adevăr, moșii și strămoșii noștri primesc acum ofrande și rugăciuni.
Un obicei despre care se crede că datează din epoca dacilor
Moșii („manes”, cum erau numiți la greci și la romani) erau niște divinități care trebuiau îmbunate cu mâncare și jertfe, așa că porțile lumii de Dincolo se deschid, pentru ca aceștia să poată primi rugăciuni și ofrande.
Dacă nu, se fac strigoi și vin să-ți strice visele și să te bântuie.
De aceea, „Moșii de Toamnă” sau „Focul lui Sumedru” (25 – 26 octombrie, de Sf. Dumitru) marchează Trecerea.
„Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici. Se presupune că obiceiul datează din vremea geto-dacilor, despre care se crede că practicau diferite ritualuri religioase.
În cadrul acestora, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ”, notează Cornel Dan Niculae în „Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc”.
Toamna, ca început al anului
Ion Ghinoiu, cercetător al domeniului folcloric de la noi, înaintează ideea că, de fapt, populația străromână avea alt calendar decât cel pe care-l avem noi, acum, în care toamna era începutul anului:
„Ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei” (Sărbători şi obiceiuri româneşti).
Găsim la Pamfile Tudor, reputat etnolog și folclorist, alte credințe înrădăcinate în perioade precreștine:
„Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos – spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară” ( Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului).
„Creștinismul cosmic de sub bolta cerului”
Niculița Voronca, folclorist, etnolog, prozatoare reține următorul obicei: „În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după, poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru”.
Observăm, prin urmare, un univers întreg de ființe, de Dincolo și de Dincoace, între care ne așezăm, vremelnic, foarte vremelnic, noi, cei (întrucâtva) vii, fie doar și din perspectiva asta a Imediatului.
„Panteonul românesc este o lume mitică atipică în raport cu panteonul greco-roman, alcătuită din divinităţi puţin cunoscute la nivelul scrisului, dar foarte active la nivelul culturii orale. Mircea Eliade numeşte inspirat această realitatea mitică care supravieţuieşte în sud-estul continentului european creştinism cosmic.
Fără a fi erezie, creştinismul cosmic este o liturghie desfăşurată atât sub bolta cerului cât şi sub cupola bisericii, care cultivă înţelepciunea de a trăi în pace cu semenii şi cu natura personificată din jur. Dumnezeu este aproape de oameni, participă la bucuriile şi necazurilelor, îi ajută, îi pedepseşte, stă mai mult cu ei pe Pământ decât cu sfinţii în Cer”, scrie Ion Ghinea în „Sărbători și obiceiuri românești”).
Sărbătorile ca „Orologii biologice”
Între toate sărbătorile de peste an, sărbătorile Moșilor au o semnificație aparte: ele sunt „orologii biologice” (Ion Ghinea), ele sunt legate intrinsec de munca pământului, lucru pe care, dacă te-ai născut și ai crescut la oraș, nu mai ai funcție pentru a-l înțelege.
Sărbătorile dau ritm muncii. Sărbătorile dau ritm (și sens) vieții omului.
„Omul vine din preexistenţă în existenţă prin naştere şi pleacă din existenţă în postexistenţă prin moarte. Călătoria se desfăşoară deci în lumea reală (viaţa propriu-zisă) şi în sfera miticului (înainte de naştere şi după moarte) şi presupune parcurgerea a trei drumuri: preexistenţial, existenţial şi postexistenţial”, scrie Ion Ghinea.
Sărbătoarea Moșilor este, așadar, un pod necesar între toate aceste forme de existență
Moșii de Toamnă sau Moșii cei Mari sau Moșii lui Sâmedru marchează una dintre cele mai importante sâmbete ale morților. „Ofrandele care se dau acum pentru sufletele morților (grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză, fructi) indică, fără îndoială, ocupația celor care le fac”, notează Ion Ghinea.
„Păstorii românii, asemănător popoarelor de origine celtică din nord-vestul Europei, au celebrat, până în vremurile recente, Anul Nou la o lună după echinocţiul de toamnă, la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie.
Elemente străvechi ale acestui calendar, împărţit în două anotimpuri egale, iarna patronată de Sâmedru, reprezentare mitică care desfrunzeşte codrul, şi vara patronată de fratele acestuia, Sângiorz care înfrunzeşte codrul, supravieţuiesc sub formă de sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice în mediile pastorale din România.
Toamna târziu, oierii din unele sate carpatice şi subcarpatice celebrează, fără să mai cunoască semnificaţia obiceiului, moartea şi renaşterea lui Sâmedru, zeu de origine indo-europeană care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie de la Tesalonic din Calendarul creştin”.
Creștinul, ca un grăunte de grâu
În practica liturgică a creștinilor ortodocși, pomenirea celor plecați se face cu Liturghie și pomelnic, după buna rânduială.
Abia după săvârșirea Sfintei Liturghii are loc slujba de pomenire, ca o încununare a acestei zile atât de încărcate cu semnificații și trăiri.
Facem colivă, dar am uitat de ce o facem.
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod”, a spus Mântuitorul.
Facem colivă cu grâu pentru că grâul a murit și a rodit. Simbol al vieții, prin excelență, al Rotundului, al Perfectului, al ciclului continuu de viață și moarte, grâul este promisiunea Mântuitorului către noi: vom muri și vom învia, întocmai ca acest bob de grâu din colivă, care devine simbolul speranței în viața veșnică, comuniunea dintre lumi.
Punem zahăr și arome în colivă ca să ne amintim de dulceața vieții de Dincolo.
Legănăm coliva cu o mișcare între cer și pământ ca să descriem această legătură dintre noi și cei pomeniți, despre care credem (sau, cel puțin, sperăm) că sunt Sus.
De ce spunem „Dumnezeu să-l ierte” atunci când primim ofrandă de hrană?
Este, poate, cel mai frumos gest al creștinilor – să ne rugăm pentru cineva pe care nu l-am cunoscut niciodată.
Croșetăm, astfel, o rețea a bucuriei și a inimii curate, o rețea a recunoștinței și a iubirii, într-o lume în care numele ni se pierde și rămânem doar ai lui Hristos.
De asta aducem jertfă de hrană, fiecare după putința lui: „Să nu fie uitat cel plecat, ci pomenit cu rugăciune și cu hrană dăruită”.