Pe de altă parte, menținerea dobânzilor neschimbate într-un context inflaționist ca cel actual poate fi, de asemenea, o eroare majoră, resimțită deja de consumatori și economisitori. BCE a întârziat să ratele dobânzilor atunci când inflația a explodat în 2021, după pandemie, considerând că este un fenomen temporar legat de energie. Totuși, efectele de rundă secundară și creșterea prețurilor de peste 10% anual au demonstrat că instituția a greșit neintervenind mai devreme, notează El Economista.
Acum, BCE ar putea repeta o greșeală similară, revenind asupra mesajelor transmise de mai mulți membri importanți în aprilie. Dacă în urmă cu o lună majorarea dobânzilor în iunie părea aproape sigură, în prezent acest scenariu nu mai este atât de clar.
La două săptămâni după ce Christine Lagarde a avertizat investitorii cu privire la o posibilă creștere a dobânzilor, această perspectivă devine mai puțin probabilă, potrivit agenției financiare Bloomberg. Deși prețurile petrolului nu au crescut atât de mult pe cât se temea piața, acestea rămân peste 100 de dolari pe baril. În același timp, nu s-a produs o contagiune inflaționistă mai amplă dincolo de sectorul energetic, iar economia celor 20 de state din zona euro stagnează, ceea ce pare să determine oficialii să-și ajusteze poziția.
Mai mulți membri influenți ai BCE au indicat anterior că ar fi necesară o politică monetară mai restrictivă, în absența unei temperări a inflației și a încheierii conflictului din Orientul Mijlociu. Deși aceste condiții nu s-au schimbat semnificativ, aceleași surse sugerează acum că inflația ar trebui să se deterioreze și mai mult pentru a justifica o intervenție. Această schimbare de ton a influențat și piețele: dacă pe 28 aprilie probabilitatea unei majorări în iunie era estimată la 93%, acum a scăzut la 78%.
Președintele Băncii Centrale a Finlandei, Olli Rehn, a declarat miercuri că așteptările privind inflația sunt „încă stabile”, iar evoluția salariilor în zona euro este „liniștitoare”, lăsând deschisă opțiunea prudenței la reuniunea din 11 iunie. La rândul său, Isabel Schnabel, membră a Comitetului Executiv al BCE, a afirmat că, deși riscurile privind o înăsprire a politicii monetare au crescut, aceasta ar fi necesară doar dacă criza energetică se extinde.
Vicepreședintele Luis de Guindos, aflat la final de mandat, a pledat pentru prudență, invocând impactul asupra creșterii economice, care, în opinia sa, va deveni mai vizibil în perioada următoare. Economia zonei euro a înregistrat o creștere modestă în primul trimestru, iar ulterior sectorul serviciilor a început să scadă. O slăbire suplimentară ar putea tempera presiunile inflaționiste și ar oferi BCE argumente pentru a menține actuala politică.
Guvernatorul băncii centrale a Greciei, Yannis Stournaras, a avertizat că temerile privind o recesiune sunt „reale și justificate”.
Fantoma represiunii financiare
Este foarte ușor să vorbești despre majorarea dobânzilor până în momentul în care trebuie efectiv să le crești. Problema este că, având dobânzile la 2% (iar conturile remunerate și depozitele oferă chiar mai puțin), faptul de a nu le majora înseamnă că BCE începe să deschidă ușa represiunii financiare în Europa. Acest lucru implică pierderea puterii de cumpărare pentru milioane de economisitori europeni care își păstrează banii în produse conservatoare.
În același timp, dobânzile reale negative îi ajută pe cei mai îndatorați să își reducă povara. În cazul Europei, dobânzile scăzute ar ajuta guvernele cu datorii publice ridicate să-și reducă povara, deoarece inflația umflă PIB-ul nominal prin deflatorul PIB, în timp ce datoria publică rămâne constantă dacă BCE controlează dobânzile.
Privită din perspectiva represiunii financiare (pe scurt, stabilirea unor dobânzi artificial scăzute), apare ceea ce se numește „dominanta fiscală”. Aceasta înseamnă presiunea exercitată de guverne asupra băncii centrale pentru a relaxa politica monetară, facilitând „arderea” datoriei într-un context de cheltuieli mari și probleme fiscale.
Deși Europa este încă departe de episoade relativ recente, precum dobânzile nominale negative, unii analiști avertizează în continuare asupra a ceea ce se întâmplă sau ar putea urma în Occident.
„În Europa, BCE și Banca Angliei au ales să mențină neschimbate dobânzile oficiale în aprilie, iar piețele percep tot mai mult că decidenții înclină spre evitarea unei erori de înăsprire excesivă și sunt dispuși să tolereze o inflație peste țintă pe termen scurt, atâta timp cât creșterea economică și situația financiară a gospodăriilor rămân stabile”, explică Marco Giordano, director de investiții la Wellington Management.
Mult mai direct este Anatole Kaletsky, de la Gavekal Research, care critică „credința aproape religioasă” că inflația va reveni la 2% pe termen lung, deoarece băncile centrale vor face orice pentru a asigura stabilitatea prețurilor.
„Această încredere oarbă în capacitatea băncilor centrale de a-și atinge obiectivele va fi probabil dezamăgită din multe motive. Cele mai evidente sunt presiunea politică de a evita recesiunile, în special în SUA, și dominanța fiscală, adică obligația primordială a tuturor băncilor centrale de a proteja solvabilitatea guvernelor de care aparțin în ultimă instanță.”
Această teză poate fi sintetizată ca un „cerc vicios”. Țările cad pradă „dizenteriei fiscale” (expresie preluată de la analistul Société Générale, Albert Edwards), caracterizată prin creșterea cheltuielilor neacoperite de venituri, iar investitorii în obligațiuni încep să le vândă dacă apar îndoieli fiscale.
Astfel, crește randamentul cerut pentru datoria acelui stat (ceea ce Trezoreria trebuie să ofere pentru a se împrumuta), iar băncile centrale (în acest caz BCE) intervin cu instrumentele lor: dobânzi scăzute sau achiziții masive de obligațiuni.
Aceste soluții duc la o îndatorare și mai mare a economiilor și la noi riscuri de crize ale datoriei ori de câte ori apare o dificultate.
Edwards este unul dintre analiștii care avertizează de mult timp asupra acestor riscuri. Într-un raport recent, el reia o declarație din februarie 2020:
„Crede cineva cu adevărat că un guvern ales democratic ar fi dispus să crească taxele sau să reducă cheltuielile publice și viitoarele beneficii de pensii și sănătate pentru a amâna bomba fiscală? Bineînțeles că nu! Iar orice guvern care ar încerca asta ar fi alungat de la putere de un public indignat (…). Elicopterul banilor este pe drum.”
Într-adevăr, „banii din elicopter” au venit odată cu măsurile masive de stimulare din pandemie, urmate de explozia inflației.
„În câțiva ani nu am nicio îndoială că banii din elicopter vor avea atât de mult succes încât inflația va reveni ca o rudă pierdută de mult. Dar, la fel ca un unchi îndepărtat pe care îl vedem rar, vom uita cât de scăpat de sub control poate deveni (…), iar vai de cel care încearcă să-l oprească brusc!”
Spectrul „whatever it takes”
„Privind în urmă, acele comentarii par surprinzător de profetice (…), deși pandemia a accelerat trecerea spre dominanță fiscală, în stilul Teoriei Monetare Moderne. S-a schimbat cu adevărat ceva? Au învățat băncile centrale lecția?”, se întreabă analistul.
În cazul zonei euro, un alt critic constant este Robin Brooks. Fost economist-șef al Institutului Internațional de Finanțe, acesta acuză BCE că favorizează statele foarte îndatorate, precum Italia sau Spania.
„Este o bancă centrală care ‘microgestionează’ randamentele obligațiunilor pe termen lung, crezând că știe mai bine decât piețele. Acest model, început cu celebrul «whatever it takes» al lui Draghi din 2012, a eșuat.”
El susține că țările deja îndatorate sunt și mai îndatorate acum, iar prin comprimarea artificială a randamentelor, BCE distorsionează stimulentele pentru disciplină fiscală.
Partea lungă a curbei datoriilor publice europene este încă la niveluri apropiate de inflație, astfel că nu se poate vorbi încă de dobânzi reale negative, dar BCE pare să pregătească terenul pentru acest scenariu.
Nu ar fi prima dată când băncile centrale folosesc dobânzi reale negative pentru a reduce povara datoriilor publice.
Mișcarea BCE este discretă, dar rapidă. Bloomberg notează că aceasta marchează o schimbare față de mesajul clar transmis anterior de Christine Lagarde: „Știu încotro ne îndreptăm”.
Motivul acestei schimbări este incertitudinea legată de Iran, care îi determină pe alți bancheri centrali să aștepte, sperând că o rezolvare a conflictului ar evita necesitatea unor majorări de dobândă dăunătoare.
„O majorare în iunie rămâne posibilă și justificată, dar și menținerea dobânzilor este la fel de justificată”, spune Stefan Gerlach, economist-șef al EFG Bank.
„Observăm deja o anumită slăbiciune economică”, afirmă Anatoli Annenkov, economist la Société Générale. „Aceasta va reduce presiunile inflaționiste și face ca înăsprirea politicii monetare să nu fie inevitabilă.”
Datele recente susțin această perspectivă: inflația pe termen scurt crește, dar așteptările pe termen mediu și lung rămân stabile. Creșterea salariilor este, de asemenea, sub control.
Totuși, la fel ca după pandemie, situația poate rămâne stabilă până când, brusc, începe să se deterioreze.
Marea întrebare rămâne: nu ar fi mai bine să previi decât să tratezi după ce problema a apărut?
