Donald Trump este genul de lider care își împinge deciziile imediat în fața lumii, aproape simultan cu momentul luării lor, iar rețelele sociale sunt locul în care își pune în scenă propria autoritate, transformând politica externă într-o succesiune de reacții vizibile, trăite în fața unei audiențe globale.
Vladimir Putin nu vede Ucraina ca pe o miză izolată, ci ca pe o verigă într-un proiect mai larg de reafirmare a influenței asupra Europei, în care controlul teritorial merge mână în mână cu cel energetic, pentru că Rusia a învățat că supremația gazului este un instrument de presiune și negociere mai eficient decât armata.
Xi Jinping se ferește de expunere, pentru că urmărește așezarea lucrurilor în timp ce observă cum SUA își consumă resursele în conflicte, iar Rusia își consumă energia într-un război de uzură; China stă deoparte și profită de fiecare dezechilibru, pentru că lumea este împinsă exact spre industriile pe care chinezii deja le controlează.
Această strategie este rezultatul unei politici construite în decenii, prin care China își extinde influența prin investiții masive pe toate continentele, în infrastructură, energie, tehnologie și lanțuri logistice, de la porturi și căi ferate în Africa și Asia până la proiecte industriale și energetice în Europa și Orientul Mijlociu, creând o rețea de interdependențe economice care îi consolidează poziția globală, în timp ce domină deja peste 70% din lanțurile de producție pentru energie solară, eoliană, baterii și vehicule electrice.
În același timp, fără să fie implicată direct, China a avut cel mai mult de învățat din conflictul din Iran, urmărind atent modul în care armata americană își desfășoară operațiunile, de la utilizarea inteligenței artificiale, până la rotația echipamentelor navale și consumul accelerat de muniție de precizie, observând cum rachete costisitoare precum Tomahawk sau sisteme Patriot și THAAD pot fi anihilate cu drone mult mai ieftine.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Made in China
În paralel, Beijingul își modernizează rapid propria armată, investind masiv în rachete hipersonice, sisteme anti-navă capabile să țină la distanță portavioane, având o flotă în continuă extindere care a devenit cea mai mare din lume, iar dezvoltarea accelerată a tehnologiilor bazate pe inteligență artificială și război electronic transformă China în cel mai de temut adversar al lumii.
Ceea ce multă lume nu cunoaște, este faptul că planurile Chinei privind Orientul Mijlociu sunt demult trasate, fiecare țară având un rol bine determinat în strategia de dominație chineză.
Arabia Saudită este piesa de rezistență pentru energie și finanțe, numai în 2024, aproape 19 miliarde de dolari din investițiile chineze (Belt and Road) ducându-se către acea zonă. Dincolo de interesul pentru petrol, stocarea energiei sau consolidarea infrastructurii financiare, China a reușit internaționalizarea yuanului, după ce banca centrală chineză a cerut Riadului sisteme de plată integrate, cooperare pe monedă digitală și investiții bilaterale extinse.
În Abu Dhabi, China și-a expus la IDEX echipamente militare strategice, de la avionul stealth J-35 și J-10CE până la drone, sisteme de apărare antiaeriană, vehicule blindate și obuzierul autopropulsat SH16A, iar în Dubai, unde s-a organizat Forumul China-UAE pentru comerț și investiții, au fost semnate multiple acorduri și memorandumuri.
Iranul nu se mai află în centrul planului său regional, pentru că, deși cele două țări discută de ani buni un parteneriat strategic pe 25 de ani, multe dintre aceste planuri au rămas pe hârtie, iar China s-a orientat către furnizori de energie mai puțin riscanți.
Qatarul ocupă un loc extrem de valoros în capitalul chinez, pentru că este locul în care Beijingul își securizează materiile prime pentru industriile de vârf; QatarEnergy a semnat cu compania chineză Guangzhou Guanggang Gases & Energy un acord pe douăzeci de ani pentru furnizarea anuală a 2,8 milioane de metri cubi de heliu de înaltă puritate, într-un moment în care Qatarul asigură deja 90% din importurile chineze de heliu (indispensabil pentru semiconductori, tehnologie medicală și sisteme aerospațiale).
În Irak compania de stat chineză ZhenHua Oil a semnat acorduri de miliarde de dolari cu producători irakieni de petrol, oferind plăți în avans, securizând, astfel, relația energetică pentru următorii ani, pentru că, după cum spuneam, Beijingul nu intră în conflicte, ci mizează pe reconstrucție, refinanțare și refacerea infrastructurii după războaie, pentru a-și asigura dominanța.
Egiptul rămâne poarta către Africa de Nord și Canalul Suez, iar China a înțeles devreme această miză și s-a instalat acolo discret, devenind unul dintre principalii parteneri comerciali ai țării și mutând relația din zona exporturilor spre controlul infrastructurii, prin dezvoltarea zonei China-Egypt Suez Economic and Trade Cooperation Zone, un nod industrial și logistic care leagă capitalul chinez de una dintre cele mai circulate rute comerciale ale lumii.
Și te întrebi firesc ce altă superputere mai reușește să lege investițiile globale, controlul energiei, al tehnologiei și prudența în plan militar, mai bine decât China ?
SUA par lipsite de o strategie durabilă, pentru că fiecare președinte își aduce propria busolă, iar sub Donald Trump politica externă a devenit mai mult o voință personală, cu accente de forță brută și improvizație.
De la capturarea lui Nicolás Maduro și ideea că Washingtonul ar putea administra Venezuela, până la reluarea obsesivă a proiectului Groenlanda sau amenințările că Iranul poate fi împins înapoi în Epoca de Piatră și presiunea aruncată asupra aliaților NATO prin sugestia repetată că SUA ar putea ieși din alianță, vedem conturându-se neliniștea unei puteri care simte că pierde controlul.
Spre deosebire de această schimbare continuă de direcție, Vladimir Putin urmează o linie mult mai previzibilă, pentru că Rusia nu își schimbă obiectivele odată cu liderul (chiar dacă liderul pare etern), ci le urmărește în timp, iar scopul rămâne refacerea zonei de influență pierdută după destrămarea Uniunii Sovietice.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Made in China
În această logică, Ucraina este punctul central al unei frontiere strategice pe care Moscova o consideră esențială pentru propria securitate și influență, pentru că extinderea NATO spre est a mutat linia de contact mult mai aproape de Rusia, iar țări precum România sau cele din regiunea baltică devin zone de interes.
În paralel, gazele naturale sunt una dintre cele mai eficiente pârghii de influență ale Rusiei, pentru că dependența energetică a Europei a permis Moscovei să transforme livrările de energie într-un instrument de presiune politică, fără a mai fi necesară forța militară, efectele strategice fiind comparabile.
Acum că v-am prezentat programele electorale ale celor trei candidați, revin la prima întrebare: pe cine ați alege?
Pe cel care spune tot, imediat, cu voce tare, transformând fiecare decizie într-un spectacol global și fiecare criză într-o scenă? Pe cel care nu spune aproape nimic, dar mută frontierele de pe hartă cu răbdare? Sau pe cel ce nu pare să candideze deloc, dar care, în timp ce ceilalți doi își consumă energia, își pregătește victoria?
Acum închideți ochii și faceți o listă imaginară cu produsele chinezești pe care le aveți în casă și în viața voastră de zi cu zi. Apoi rămâneți cu ei închiși și gândiți-vă cum ar fi ca, într-o iarnă geroasă, să nu aveți gaze în centrală. Și rămâneți așa, câteva secunde, întrebându-vă ce ar însemna lumea fără NATO, fără SUA și fără Donald Trump care postează zilnic.
Și, ca să nu vă fie prea greu să decideți, puteți deschide ochii – probabil primul lucru pe care îl veți vedea va fi Made in China.