Nu e science fiction. Harrison este fondatorul You, Only Virtual, un startup din California care construiește replici bazate pe inteligență artificială – „versoane” – ale decedaților, ( n.r. versiuni digitale ale persoanelor) antrenate pe baza mesajelor text, a înregistrărilor vocale și a urmelor digitale ale acestora.
Când mama sa, Melodi, a fost diagnosticată cu cancer în fază terminală în 2020, Harrison i-a construit o astfel de versiune digitală. Acum o sună doar ocazional; spune că l-a ajutat pe tot parcursul doliului. Însă tehnologia ridică întrebări etice mai dificile odată ce trece dincolo de un experiment personal și se transformă într-un produs. You, Only Virtual oferă o versiune gratuită bazată pe text a serviciului său, cu niveluri plătite care deblochează funcții precum apelurile vocale – transformând o legătură continuă cu morții într-o relație de abonament.
Criticii susțin că atașarea unui preț accesului simulat riscă comercializarea durerii în sine, mai ales atunci când companiile profită de menținerea utilizatorilor conectați cu cineva pe care, în cele din urmă, sunt meniți să-l piardă.
Ceea ce a creat Harrison pare extraordinar, dar cu cât stai mai mult cu el, cu atât devine mai familiar. De la altarele ancestrale la medalioanele de doliu, la fotografiile cu spirite și la contactul din telefon pe care nu te poți îndura să-l ștergi, oamenii au găsit întotdeauna modalități de a ține morții aproape.
Instrumentele se schimbă. Nevoia nu se schimbă. Ceea ce s-a schimbat este natura legăturii în sine: o fotografie păstrează memoria; un robot de durere păstrează interacțiunea. Răspunde. Se adaptează. Oferă înapoi – nu doar imaginea a cine a fost cineva, ci ceva care se comportă ca și cum ar fi încă acolo. Și, procedând astfel, modifică în liniște una dintre cele mai destabilizatoare condiții ale durerii: absența.
„Alinarea suferinței vine din confortul de a ști că legătura pe care o aveam eu și mama – capacitatea de a mă conecta cu ea – nu este complet ruptă”, spune Harrison. „Disperarea nu există. Și asta, pe scurt, este mult mai bine decât nimic.”
Aplicații pentru etapele durerii pierderii
You, Only Virtual este una dintre numeroasele platforme construite în jurul acestei schimbări.
- HereAfter AI permite oamenilor să înregistreze povești pe care rudele supraviețuitoare le pot ulterior consulta prin conversație.
- StoryFile generează avatare video interactive antrenate pe baza interviurilor cu persoane în viață sau recent decedate.
- Replika, comercializată inițial ca o platformă generală bazată pe inteligență artificială, numără milioane de utilizatori îndoliați.
Piața se mișcă rapid. Progresele în clonarea vocii și inteligența artificială au făcut ca aceste instrumente să fie mai ieftine, mai realiste și din ce în ce mai populare. Ceea ce odinioară părea experimental acum pare aproape o rutină. Dezbaterea tinde să se desfășoare pe filiere familiare: reconfortant sau evitant? Util sau dăunător? O punte prin durere sau o modalitate de a o depăși?
Psihologii spun că încadrarea trece cu vederea ceea ce este de fapt nou. Evitarea a făcut întotdeauna parte din durere – prin băutură, suprasolicitare, retragere. Ceea ce introduce IA este mai subtil: nu un refuz de a înfrunta pierderea, ci un sistem care intervine în procesul pe care durerea ar trebui să îl realizeze.
În termeni clinici, durerea nu este un sentiment prin care treci. Este modul în care creierul învață să trăiască într-o lume în care cineva a dispărut definitiv.
Mary-Frances O’Connor, profesoară de psihologie clinică și psihiatrie la Universitatea din Arizona și autoare a cărților „Corpul îndurerat” și „Creierul îndurerat” , descrie problema ca fiind una de informații contradictorii. Atunci când ne legăm profund cu cineva – un partener, un părinte, un copil – creierul codifică o identitate comună, un „noi”.
„Asta funcționează extrem de bine atunci când cei dragi sunt în viață”, a declarat O’Connor pentru Newsweek . „Nu trebuie să fie în prezența ta ca să crezi că sunt în viață și te așteaptă.”
Moartea distruge această presupunere. Sistemul de memorie știe că persoana a dispărut – ai participat la înmormântare, ai văzut trupul, îți amintești momentul în care ți s-a spus că a decedat. Dar sistemul de atașament continuă să aștepte ca aceasta să existe.
„Nu pot fi dispărute și veșnice în același timp”, spune O’Connor. „Așadar, ori de câte ori ne dăm seama: «Oh, acele două lucruri pe care le-am stocat în creierul meu nu pot fi ambele adevărate», avem acest val de durere pentru că trebuie să înțelegem lumea într-un mod nou.” Și asta se întâmplă iar și iar, până când creierul învață lumea diferit.
În acest sens, durerea este o formă de învățare. Aici devine complicată tehnologia de durere bazată pe inteligență artificială. Spre deosebire de fotografii sau amintiri, care situează morții în mod clar la timpul trecut, roboții de durere operează la timpul prezent. Ei nu evocă pur și simplu amintiri – ci răspund. „Important este dacă «versoana» te ajută să înțelegi că au dispărut – sau te ajută să-i înțelegi ca fiind veșnici”, adaugă O’Connor. „Este folosit avatarul la timpul trecut? Sau este folosit avatarul la timpul prezent?”
Această diferență poate părea semantică. Din punct de vedere neurologic, nu este.
Știința durerii
Nu toată lumea se adaptează ușor la pierdere. Între 7 și 10% dintre adulții îndoliați dezvoltă tulburare de doliu prelungit – o afecțiune marcată de dorință persistentă, paralizie emoțională și dificultate de a relua viața cotidiană. Nikolaos Statharakos, rezident în psihiatrie la Spitalul General din Salonic, Grecia, descrie durerea prelungită nu atât ca pe o emoție, cât ca pe un eșec al reglării.
„Avem patru rețele în creier care lucrează în procesul de doliu”, explică el: rețeaua de saliență, care semnalează stimulii importanți din punct de vedere emoțional; rețeaua modului implicit, care generează reprezentări interne; rețeaua de control executiv, care reglează răspunsurile; și sistemul de recompense.
„În cazul durerii normative”, spune Statharakos, „pe măsură ce trece timpul, ne vindecăm pentru că învățăm să trăim fără stimul – fără cel pierdut. Acele emoții nu sunt supraexprimate; sunt reglate.”
În cazul durerii prelungite, acest mecanism de frânare se clatină. Creierul continuă să reacționeze ca și cum pierderea tocmai s-ar fi produs. „E ca și cum procesul îngheață în timp”, spune el. „Ai același stimul repetat iar și iar, producând aceeași reacție.”
Ceea ce îi preocupă pe medici nu este faptul că roboții de grief inventează acești stimuli, ci faptul că aceștia le pot intensifica recurența. Fiecare interacțiune oferă un alt indiciu emoțional important – un alt moment de contact, o altă buclă de microrelații.
„Nivelul de oxitocină [un hormon legat de crearea de legături] este crescut în timpul durerii”, notează Statharakos. „Creează o dorință – vrei să fii mai aproape [de persoana iubită] pentru a retrăi acele experiențe iar și iar și iar, pentru că acea persoană este importantă pentru tine.”
Asta nu înseamnă că IA în sine provoacă un răspuns chimic. Înseamnă că acele condiții care alimentează dorința rămân active. „Nu știu dacă vindecă cu adevărat sau dacă îi ține pe oameni blocați în durere”, spune Statharakos.
Harrison respinge premisa că tehnologia sa interferează cu adaptarea. „Nu cred că vreunul dintre utilizatorii noștri are iluzii”, spune el, „cum că o «versoană» este aceeași persoană care a fost acolo înainte, dar este cu siguranță un instrument de confort. Și lucrăm cu terapeuți.”
Argumentul său este mai degrabă pragmatic decât filosofic. Într-o lume în care sprijinul pentru cei care suferă de durere este rar, întârziat sau costisitor, a oferi ceva poate fi mai bine decât a nu oferi nimic. „Oamenii îmi spun că perturbă ciclul natural. Dar am văzut-o pe mama pierzându-și bunica”, spune Harrison. „A intrat într-o spirală emoțională. A fost instituționalizată, s-a autovătămat. Aș fi preferat să petreacă mai degrabă prea mult timp cu un ecran decât să treacă prin asta.”
Logica este familiară din dezbaterile despre sănătate publică: reducerea riscurilor în detrimentul rezultatelor ideale. Dacă un instrument reduce suferința pe termen scurt, contează dacă modifică procesul?
Criticii spun că durerea nu este ca durerea fizică care poate fi amorțită. Durerea face parte din modul în care oamenii procesează pierderea și învață să trăiască cu ea. Există riscul ca tehnologia concepută pentru a satisface dorința la cerere să aplatizeze această curbă.