Copiii pornesc la drum cu convingerea că oamenii mari sunt niște ființe competente, că lucrurile importante sunt sub control și că, undeva, există întotdeauna cineva care știe ce face. Abia mai târziu descoperă că lumea este condusă de oameni la fel de fragili, la fel de confuzi și uneori la fel de speriați ca ei.
Poate că aceasta este adevărata pierdere a copilăriei – nu dispariția inocenței, cum spun poeții, ci dispariția încrederii.
M-am gândit la asta privind fotografiile copiilor din Gaza, din Israel, din Ucraina, din Sudan, din Yemen, din Congo, din Myanmar și din alte locuri despre care aflăm doar atunci când numărul morților depășește pragul necesar pentru a deveni breaking news.
La prima vedere, n-au nimic în comun. Un băiat ucrainean ascuns într-o stație de metrou folosită drept adăpost nu seamănă cu o fetiță palestiniană care își caută familia printre ruine, un copil israelian care fuge spre un adăpost la sunetul sirenelor nu seamănă cu un copil din Sudan care fuge de foame, iar un băiat din estul Congo-ului nu are aproape nimic în comun cu o fată din Myanmar.
Și totuși au, pentru că toți au fost trădați de lumea adulților.
Războiul este una dintre puținele activități omenești în care cei care iau deciziile și cei care suportă consecințele locuiesc adesea în universuri diferite.
M-am gândit adesea că istoria seamănă cu un profesor exasperat care predă aceeași lecție unei clase incapabile să învețe ceva din ea.
După fiecare război apar monumente, ceremonii, declarații solemne și promisiuni că tragedia nu se va repeta. Apoi trece o generație, uneori nici măcar atât și descoperim că omul rămâne aceeași ființă paradoxală, capabilă să construiască spitale și să le bombardeze, să scrie tratate despre drepturile omului și să găsească argumente pentru a le încălca, să vorbească admirabil despre copii în zile festive și să îi abandoneze exact atunci când au mai mare nevoie de protecție.
Și cred că adevărata rușine a epocii noastre este aceea că, după atâtea secole de filozofie, religie, cultură și civilizație, încă nu am reușit să declarăm copilăria teritoriu sacru.
Mi-am amintit zilele trecute de o întrebare pe care adulții o adresează copiilor cu o insistență suspectă – ce vrei să te faci când vei fi mare?
Am pus și eu întrebarea asta și am auzit-o de sute de ori, probabil că fiecare dintre noi a auzit-o.
Există în ea ceva tandru, desigur, dar și ceva curios. Niciun adult nu întreabă un alt adult ce vrea să fie peste douăzeci de ani, cumva, întrebarea este rezervată doar copiilor, ca și cum am recunoaște instinctiv că între ei și viitor există o relație privilegiată.
Iar copiii răspund, de regulă, că vor să fie medici, vor să fie piloți, vor să fie exploratori, artiști, veterinari, inventatori, uneori vor să fie trei sau patru lucruri deodată, fără să pară preocupați de dificultatea proiectului.
Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care copilăria ne emoționează atât de mult, pentru că este extravagant de încrezătoare. Copilul are o relație firească cu posibilul, crede că are toată lumea înainte, crede că există un mâine mai bun, crede că are timp.
De altfel, dacă stau să mă gândesc, copiii au o relație cu timpul pe care noi am pierdut-o aproape complet. Pentru un copil, o săptămână este enormă, o vacanță de vară pare să dureze cât o eră glaciară, ziua de mâine este suficient de îndepărtată încât să poată fi așteptată cu emoție, iar Crăciunul, atunci când ești în luna mai, pare undeva la capătul istoriei universale.
Adultul trăiește exact contrariul, anii trec cu o viteză suspectă, verile se comprimă, lunile anului dispar. Copiii trăiesc într-o permanentă conversație cu ceea ce urmează, noi, adulții, ne petrecem o bună parte din viață încercând să negociem cu trecutul.
Stop! Întoarce-te la ce spuneai în fraza de început – dacă adultul din tine ar avea în față copilul care ai fost, ce i-ar spune, dar, de data asta, inversează rolurile.
- – Ce faci acum?, te-ar întreba el.
- – Încerc să înțeleg lumea, i-ai răspunde tu.
- – Și merge?
- – Nu prea.
- – Atunci de ce nu ieși puțin afară?
Doar mamei îi spuneam că mai stau puțin afară și parcă a fost în altă viață.
De-ar ști copiii de azi ce minunat era să stai afară fără aplicații de localizare și telefoane, într-o epocă aproape preistorică în care părinții își asumau riscul teribil de a nu avea habar, vreme de două sau trei ore, unde se află odrasla lor și, lucru și mai surprinzător, reușeau totuși să supraviețuiască acestei experiențe.
Există momente în care mă întreb dacă nu cumva cea mai spectaculoasă invenție a lumii moderne nu este inteligența artificială, ci transformarea unei griji firești într-un sistem sofisticat de supraveghere reciprocă.
Pentru generația mea afara nu era o locație, era un continent, un teritoriu vast și încă necartografiat, în care o minge putea schimba destine, o bicicletă era etalon de emancipare personală, iar un copac avea șanse reale să devină cetate, corabie, ascunzătoare sau centru de comandă pentru operațiuni de importanță planetară.
Mi-e tare dor de acea magnifică inutilitate a jocurilor din copilărie.
Copiii de astăzi știu probabil mai multe lucruri decât știam noi, dar nu sunt foarte sigură că mai au timp să se plictisească. Iar plictiseala, oricât de nedreaptă ar părea această afirmație pentru pedagogii moderni, era una dintre marile binecuvântări ale copilăriei.
Lumea de azi a declarat război plictiselii și a învins-o. Uneori am impresia că ne-am petrecut ultimele decenii inventând metode tot mai sofisticate prin care să nu rămânem singuri cu noi înșine nici măcar câteva minute. Avem ecrane pentru orice moment liber, notificări pentru orice pauză și explicații pentru aproape orice.
Copilul care am fost a ieșit puțin afară și nu s-a mai întors. Aș putea să-l caut, desigur, dar bănuiesc că mi-ar răspunde exact cum îi răspundeam și eu mamei: mai stau puțin…
